Continuare...

Medicina chineza in Imperiul Vechi

Pe la mijlocul secolului al VIII-lea i.Hr. sistemul social politic chinez intra in criza. Rivalitatile si luptele pentru putere, precum si represaliile contra numeroaselor rascoale, degenereaza intr-un haos care va dura 260 de ani, perioada cunoscuta sub numele de epoca “Regatelor Combatante” (479-221 i.Hr.), cind regii Quin au luptat impotriva regatului Zhou. In anul 221 i.Hr., suveranul Quin ia titlul de imparat, domnind ca autocrat absolut. Marele merit al imparatului este construirea Marelui Zid chinezesc. In schimb, in noile structuri sociale, politice si administrative este exclusa scrierea (decretul din anul 212 i.Hr.). Dupa moartea lui, urmeaza dinastia Han (206 i. Hr.-220 d.Hr., in timpul careia sint reunite toate teritoriile care compun China de astazi. In timpul dinastiei Han are loc prima perioada de patrundere a civilizatiei chineze pe plan mondial: este deschis “drumul matasii” si “al Birmaniei”, se stabilesc legaturi comerciale intre China, Persia, India si Asia de sud-est. Gratie pacii care domneste acum in imperiu, se retiparesc numeroase lucrari medicale, reunite in “Han Shu” (Analele Han). In aceasta perioada se cunosc trei figuri importante: Chuen Yu Yi (215-216 i.Hr.), care a lasat o lista cu observatiile sale medicale (anamneza, examenul clinic, diagnosticul, tratamentul), privind diverse maladii: ciroza ficatului, lumbago, abcesul peritoneal, angina infantila, congestia pulmonara, guta, paralizia progresiva etc. Chang Chong Jing , numit “inventatorul simptomatologiei si al terapeuticii chineze”, care este considerat un fel de Hipocrate al medicinii chineze. El a analizat diversele forme de febra, facind distinctia intre maladiile acute si cele cronice. Hua To (110-207 d.Hr.) este considerat cel mai mare chirurg al epocii, lui fiindu-i atribuite diverse operatii, precum laparotomia, grefe de organe, rezectii intestinele), efectuate sub anestezie generala. El mai este cunoscut si ca obstetrician si autor al introducerii falangei drept unitate de masura pentru localizarea mai usoara a punctelor de acupunctura.

Acestui trio medical celebru ii sint adaugate nume precum Huan Fou Mi (215-282), autor al unui tratat de acupunctura, Huang Shu He (210-280), autor al “Tratatului pulsului”, lucrare tradusa in tibetana, araba si persana, in Evul Mediu. In patologie este cunoscut Ko Hong, care a descris variola, patrunsa in imperiul chinez prin intermediul hunilor (el a mai descris de asemenea si ftizia, beri-beri, ciuma bubonica). Ko Hong este de asemenea autor al unei formule pentru un asa-numitul “elixir al nemuririi”.

Medicina chineza clasica

Dupa dubla dezmembrare a Imperiului vechi, a avut loc cea de-a treia reunificare a Chinei, in timpul dinastiei Sui (581-618) si Tang (618-907). Medicina chineza atinge in aceasta perioada apogeul. In anul 624 este creat Serviciul medical, care supervizeaza studiile de medicina si organizeaza si activitati de cercetare. Sint descrise sistematic numeroase maladii: holera lepra, variola, rujeola, tuberculoza pulmonara si cea osoasa. In therapeutica se aplica tratamentul cataractelor, tratamentul ortopedic al fracturilor. Cariile dentare sint tratate prin obstructii si plombe. Unul dintre medicii celebri ai acestei perioade este Suen Zheng Qi Miao (581-682), iar lucrarea teoretica cea mai cunoscuta este “Nei Jing” (Canonul medicinii chineze).

Dupa inlaturarea dinastiei Tang a urmat o perioada de peste 50 de ani de anarhie militara si suverani efemeri, numita si “a celor Cinci Dinastii”. Unul dintre acesti sefi militari a reusit sa fondeze dinastia Song, care a durat mai bine de trei secole (960-1279). Epoca de pace a favorizat progresul vietii intelectuale. Scrierile s-au raspindit enorm, gratie tiparului, sau mai bine zis xilografiei. Apar acum mari savanti polivalenti, precum Chen Kua (1031-1095), care este arhitect, medic, agronom si istoriograf sau Jien Yin (1035-117), unul dintre cei mai mari pediatri. Medicul Wang Wei Yi (1026) scrie un compendiu de acupunctura. Medicina legala isi face si ea aparitia cu Si Yuan Lu si Song Zi (1188-1249), prima disectie datind din anul 1106. Primul tratat de medicina legala (in trei volume) este scris in anul 1247, raminind si azi surprinzator de modern.

Perioada de mongolizare care urmeaza este acompaniata de o serie de distrugeri si devastari. In aceasta perioada se dezvolta insa comertul, iar in anul 1271 ajung aici negustorii venetieni, printre care si Marco Polo, care a ramas aici 24 de ani. Pe parcursul acestei perioade ajung sa fie cunoscute nume ca:

Hu Zheng Huei (1314-1330), dietetician imperial, a descris maladiile carentiale si tratamentul lor pe baza unei diete rationale, ce excludea medicamentatia. Cel mai cunoscut tratat medical al acestei perioade este «Nan Jing», constituit din comentariile a 81 de fragmente din «Nei Jing».

Medicina chineza moderna

Dupa instaurarea dinastiei Ming (1368-1644) urmeaza o perioada de mari realizari. Imperiul este divizat in 13 mari regiuni, impartire care a durat pina in secolul al XX-lea; capitala lui este stabilita la Beijing, unde au fost construite palatele imperiale, existente si astazi. Iezuitii aduc cu ei medicina occidentala, dar acest lucru este rezervat doar imparatului. Se traduc insa in limba chineza texte consacrate anatomiei corpului uman si circulatiei singelui. Acum este elaborata si capodopera lui Li Che Jen (1518-1593): «Marele tratat de Medicina», lucrare publicata in 53 de volume, in anul 1578. Enciclopedia este completata cu numeroase capitole de tehnologie chimica, cu date geografice, istorice, dietetice, cosmologice, filozofice si filologice. In aceasta lucrare este mentionat pentru prima oara sifilisul, care a aparut in China in jurul anilor 1505-1506. Cel mai mare specialist in acupunctura al dinastiei Ming este Yang Ki Cheu, autor al zece capitole din enciclopedia «Jen Lieu Da Cheng» (1579).

Caracteristic terapeuticii chineze sunt in primul rand terapia prin acupunctura si moxibustie (ignipunctura). Aceasta din urma avea o actiune mai blinda, efectuindu-se prin aplicare de pulberi de plante medicinale din familia Artemisia, care, aprinse pe anumite portiuni ale corpului, produceau o usoara cauterizare cutanata. Acupunctura, care se aplica in cazuri de disfunctii, a fost adusa in Europa in secolul al XVI-lea de catre misionari.

Inainte de secolul a XIX-lea practicienii TCM se bazau mai mult pe observatii, incercari si greseli. Medicii TCM aveau intelegeri foarte diferite asupra fenomenului infectiilor de exemplu, a bacteriilor si virusurilor si foarte putine elemente de chimie organica. Ei se bazau pe observatia simptomelor unui anumit dezechilibru dat de starea de boala, si identificau complexul de simptome cu un anume sindrom. Pentru respectivul sindrom stabileau o anumita metoda de tratament care pe baza experientei si observatiilor de-a lungul a mai bine de trei miii de ani s-au transformat intr-un sistem verificat de diagnosticare si tratament.

Urmatoarea Pagina